niciodată prea alb
niciodată greu de rostit în subteran
chipul schimbat al tatălui
unde sârma ghimpată a cusut toate gurile
în cel mai curat zâmbet
din lume

te întrebi cine sunt eu
eu
insecta cu inimă
zdrobindu-și tristețea de asfalt
cu un du-te vino în mână
ritmat
ca și nebunia câinelui
obligat să-și abandoneze sângele într-un eșafod
construit din numele mic
al mamei